Pe 22 decembrie 2019, la Muzeul National de Istorie a Transilvaniei se întâmpla un eveniment. Nu un vernisaj al vreunei expoziții, nu vreo dezbatere pe tema Revoluției, ci un spectacol de teatru, urmat de un concert de rock. Dacă vi se pare că aceste lucruri sunt oarecum în afara sferei istoriei, ei bine, nu. MNIT a încercat o colaborare cu proiectul de teatru-lectură Texte bune în locuri nebune, coordonat de actorul Ionut Caras, care s-a concretizat în spectacolul Oaia neagră de la Cluj. L-am invitat pe Ionuț în #curteadeistorie, ca să ne spună despre provocarea de a transpune fapte istorice în scenarii și, implicit, în artă.
I.C.: – Nu știu… Nu știu de unde mi se trage chestia asta cu istoria. E posibil că din școală, îmi amintesc că eram prin a 5-a sau a 6-a când dirigul, care era prof de istorie, ne mai scotea pe la case memoriale și pe la diverse obiective, pe străzi… Noi eram foarte încântați, era altceva decât istoria de manual. Odată, i-a spus neveste-sii că ”băiatul ăsta iubește istoria”. Eram de față și m-am simțit foarte mândru de asta. Era, totuși, o metodă alternativă pentru vremea aia, pentru anii `90. După care, cu anii, s-a mai topit în mine pasiunea asta. În liceu deja era istoria aia boring, ne plictiseam. După ani, se pare c-am regăsit plăcerea istoriei prin proiectele de la ”Texte bune”.
– De unde a venit nevoia asta de a croi proiecte în jurul unor fapte istorice?
I.C.: – Cred că dintr-o dorință de a mă exprima asupra unor probleme, dintr-o dorință de a mă revolta, folosindu-i pe alți revoltați.
– Adică te exprimi cumva, dar, în același timp, ești mai la adăpost în spatele vorbelor altora decât asumându-ți propriile vorbe?
I.C.: – Până la urmă, poate ei au zis-o mai bine ca tine. Și da, arta îți conferă un anumit adăpost. Dar e și un defect profesional, oarecum, de asumare în acest fel, prin personaj sau prin scenariu. Alexandru Dabija, care este un fan al proiectului ”Texte bune în locuri nebune” și care a susținut de la început ideea, mi-a spus o treabă: ”Vei ajunge la un moment dat să vorbești despre tine și vei vedea atunci dacă oamenii acceptă și ascultă.”
– Nu e ușor să creezi scenarii în jurul unor fapte istorice. Ba, din contră, e destul de delicat. Lucrezi cu ”adevăruri”, cu fapte obiective pe care le transpui subiectiv în ceva. Tu cum reușești să creezi o poveste dintr-un puzzle de mai multe fapte sau informații pe care le ai?
I.C.: – Pentru mine sunt niște provocări. Oricum sunt pasionat de Sherlock Holmes, îmi plac mult ”săpăturile” și am luat proiectele astea ca pe niște ”munci detectiviste”, ca să le spun așa. Îmi place să descopăr ce e în jurul unei informații. Pentru că nu fac astfel de show-uri numai dintr-o datorie de a vorbi despre aceste momente, ci și dintr-o plăcere. Plăcerea de a alege și de a potrivi piesele. Și exact la fel a fost și cu spectacolul despre Călin Nemeș, ”Oaia neagră de la Cluj”.
– Cât știai despre el înainte să ți se pună ”în brațe” problema de către MNIT?
I.C.: – Nu știam mare lucru despre el. Decât că a fost un revoluționar de la `89, student la actorie, care s-a sinucis. Era mai mult o legendă, așa cum știi despre toți cei care au avut destine mai ciudate prin breasla asta. Dar săpând, au început să apară fel de fel de lucruri. Când am auzit eu prima dată de Nemeș, mi-am adus aminte de Chubby Zaharia (Dorin -Liviu Zaharia). El era un tip care a făcut muzica pentru filmele ”Crucea de piatră” și ”Drumul aurului”. Ce făcea el… prelucra folclor. Era un tip pletos, care umbla în cămeșoi alb, mergea prin localuri, se urca pe mese, experimenta mereu. Cumva, avea aceeași boemie ca Nemeș. Sau, cel puțin, așa îl vedeam eu. Așa mi-l închipuiam eu pe Nemeș. Și Nemeș era neglijent, era sărac.Chiar și în felul de a se îmbrăca era de o neglijență studiată. Ăștia sunt oameni care se trezesc singuri dintr-o gaură și se autoeducă să iasă de acolo.
– Cum redai în scenariu acel echilibru dintre faptele istorice și artă?
I.C.: – Da, păi… Există, într-adevăr, scene pentru care nu ai text și care trebuie inventate la nivel de dialog. De exemplu, în ”Oaia neagră de la Cluj”, este scena aia cu telefoanele de la Securitate. Ea este, într-adevăr, amintită undeva prin materialele studiate, dar nu există text. A trebuit creată. E un risc să îți asumi tu acel text, dar e un risc plăcut. Unii vor fi de acord cu varianta, alții nu, dar, până la urmă, eu fac spectacolul și îmi asum asta.
– Figura lui Călin Nemeș este, oricum, controversată. E foarte sensibilă construcția acestui personaj, pentru a păstra și realitatea, dar, totuși, să nu-i afectezi memoria.
I.C.: – Da, e un personaj controversat, dar, în principiu, în jurul lui sunt două mari debate-uri: 1. dacă a făcut bine sau nu că a ieșit în stradă, aici discutându-se dacă e un gest de eroism sau un gest făcut la beție; 2. interpretarea sinuciderii, și anume dacă a venit ca un efect al dezamăgirii legate de starea lucrurilor de după Revoluție sau dacă a fost o alegere de natură romantică. Dar e clar că adevărul este întotdeauna undeva, la mijloc.
– Mi-ai spus în decembrie că te-ai gândit să scrii un poem în versuri, așa cum îți închipui că l-ar fi scris el. De ce ți-a venit asta și de ce nu l-ai mai scris?
I.C.: – Din tot ce aflasem despre el, e clar că era un tip cucerit de poezie, care cucerea până și femeile cu poezie. Mă rog, încerca, dar prietenii spun că nu-i prea reușea. Dar de-asta am ales ca tot ce zice să fie într-o formă poetică. Să fie în versuri. Așa că m-am întrebat: dacă ar trăi acum, cum ar scrie, cum și-ar răspunde în felul lui poematic despre ce e acum? Dar nu l-am mai scris până la urmă. După ce am găsit finalul piesei, nu mi s-a părut că mai merge poemul.
– Ți-l închipui pe Nemeș în vremurile de azi?
I.C.: – Mi-l închipui. Îl văd uneori fie ratat, neadaptat, într-un colț, într-o crâșmă. Fie, dacă ar fi avut cine să aibă grijă de el, mi-l imaginez jucând. Există persoane care nu reușesc dacă nu sunt îngrijite de altele. El cred că era așa.
– Spune-mi ceva despre el ce ai aflat și care te-a surprins. Ceva ce nu spune istoria.
I.C.: – Mi-a rămas în minte o imagine puternică. Mergea în gară, lua cu ultimii bani o pâine și o dădea la porumbei. E o imagine romantică, a unui om care trăia de azi pe mâine, care nu proiecta în viitor. Iar pe mine mă atrag mult personajele rătăcitoare. Până la urmă, a fost un visător învins de sistem. Care, ulterior, cu toate onorurile și darurile, nu s-a putut adapta.
– De ce crezi că nu a știut cum să folosească toate aceste privilegii care au venit?
I.C.: Pentru că, de cele mai multe ori, în absența unui sistem concentraționar, protestul dispare. Puțini sunt cei ce creează cu burta plină.
Sâmbătă, 29 februarie, de la ora 18.00, la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, va avea loc a doua reprezentație a spectacolului ”Oaia neagră de la Cluj”, cu Ionuț Caras în rolul lui Călin Nemeș. E o experiență greu de pus în cuvinte, greu de dus atât de pe scenă, cât și din public. Dar o experiență necesară și transformatoare.
