Grădiștea de Munte – Sarmizegetusa Regia
Când spui ”Sarmizegetusa Regia”, n-ai cum să nu simți o anumită măreție și o anumită rezonanță a puterii. Este numele capitalei dacice și, pentru arheologi, a fost primul indiciu că vestigiile de acolo au o însemnătate aparte.
Amplasată într-o zonă superbă din Munții Orăștiei, întinsă pe sute de terase, cu o arhitectură monumentală a edificiilor, cu urmele sau ”rănile” unor războaie care au marcat istoria unui Imperiu, cu tezaure imense care au născut legende și încă le nasc, cu amploarea și intensitatea locuirii ei, Sarmizegetusa Regia are alura unui „Munte Sacru” (Kōgaionon), despre care relata într-un scurt pasaj Strabon, la începutul secolului I î. Hr.
Toate acestea au înscris Grădiștea de Munte – Sarmizegetusa Regia, alături de întreg ansamblul de cetăți din Munții Orăștiei, pe lista siturilor de referință pentru antichitatea europeană (fig. 1, 2, 3,4).
Descoperite în primii ani ai secolului al XIX-lea, ruinele „orașului din munți” au început să fie cercetate sistematic sub conducerea profesorului clujean D.M.Teodorescu, în perioada interbelică. Săpăturile au fost reluate și continuate, la o scară extinsă, de Constantin Daicoviciu, Hadrian Daicoviciu și Ioan Glodariu. Datorită demersurilor menționate putem să refacem acum imaginea generală a așezării, compusă din două mari cartiere civile, în care erau grupate locuințele și atelierele, din fortificație și sanctuar (fig. 5).
În cazul Sarmizegetusei Regia, vorbim despre cel mai complex ansamblu arhitectonic religios din Dacia. Campaniile arheologice recente s-au desfășurat în partea sud-vestică a sanctuarului, pe terasa a IX-a și în imediata sa vecinătate, unul dintre obiective fiind tocmai investigarea căilor de acces principale și secundare (fig.6).
De ce? Pentru înțelegerea topografiei sanctuarului, documentarea căilor de acces din perimetrul său are o importanță majoră, deoarece toate drumurile duc, de fapt, spre un ”miez”, spre destinația de cea mai mare importanță.
Încă din anii ’50 au fost dezvelite porțiuni ale unui drum pavat cu lespezi de calcar, cu o lungime de peste 200 m și cu o lățime de cca. 5 m. Dalele erau dispuse sub forma a numeroase trepte puțin înalte și, din loc în loc, sub forma unor platforme. Cel mai probabil, el era folosit pentru procesiunile religioase care porneau din zona fortificației și ajungeau până în apropierea templului mare rotund și a altarului, loc în care drumul se termina printr-o piațetă. În contextul noilor cercetări au fost observate o serie de detalii cu privire la tehnica de construire, la fazele de utilizare, la posibile refaceri, respectiv la scoaterea din uz a drumului pavat (fig. 7, 8, 9).
Săpăturile desfășurate acum trei decenii pe terasa a IX-a se soldaseră cu descoperirea unei porțiuni a ramificației vestice a drumului ceremonial. Continuarea cercetărilor de atunci a dus la aflarea a două noi segmente ale aleii alcătuite din dale cu varii forme, dimensiuni și, nu în ultimul rând, din trei tipuri de roci: calcar, gresie și andezit (este pentru prima dată când este atestată o asemenea alternanță) (fig. 10, 11, 12).
Prezența unei căi de acces atât de elaborate aducea în discuție existența unei construcții către care se îndrepta, astfel că s-a impus extinderea demersului arheologic pe terasa a IX-a. Rezultatele au fost remarcabile, între ele numărându-se descoperirea unui nou templu de mari dimensiuni (planul său avea în antichitate cel puțin cinci șiruri a câte 12 baze de calcar). Totodată, au fost identificate resturile unui edificiu dintr-o fază anterioară care a sfârșit în urma unui incendiu (fig. 13, 14).
Artefactele sunt diverse, amintind aici numeroase fragmente ceramice, unelte, arme și materiale de construcție din fier, piese din bronz și din sticlă, sute de fragmente de tencuială, unele dintre ele pictate (fig. 15, 16).
Informațiile au fost oferite de Dr. Răzvan Mateescu, arheolog MNIT
