Pe 22 decembrie 2019, la Muzeul National de Istorie a Transilvaniei se întâmpla un eveniment. Nu un vernisaj al vreunei expoziții, nu vreo dezbatere pe tema Revoluției, ci un spectacol de teatru, urmat de un concert de rock. Dacă vi se pare că aceste lucruri sunt oarecum în afara sferei istoriei, ei bine, nu. MNIT a încercat o colaborare cu proiectul de teatru-lectură Texte bune în locuri nebune, coordonat de actorul Ionut Caras, care s-a concretizat în spectacolul Oaia neagră de la Cluj. L-am invitat pe Ionuț în #curteadeistorie, ca să ne spună despre provocarea de a transpune fapte istorice în scenarii și, implicit, în artă.

I.C.: – Nu știu… Nu știu de unde mi se trage chestia asta cu istoria. E posibil că din școală, îmi amintesc că eram prin a 5-a sau a 6-a când dirigul, care era prof de istorie, ne mai scotea pe la case memoriale și pe la diverse obiective, pe străzi… Noi eram foarte încântați, era altceva decât istoria de manual. Odată, i-a spus neveste-sii că ”băiatul ăsta iubește istoria”. Eram de față și m-am simțit foarte mândru de asta. Era, totuși, o metodă alternativă pentru vremea aia, pentru anii `90. După care, cu anii, s-a mai topit în mine pasiunea asta. În liceu deja era istoria aia boring, ne plictiseam. După ani, se pare c-am regăsit plăcerea istoriei prin proiectele de la ”Texte bune”.

– De unde a venit nevoia asta de a croi proiecte în jurul unor fapte istorice?

I.C.: – Cred că dintr-o dorință de a mă exprima asupra unor probleme, dintr-o dorință de a mă revolta, folosindu-i pe alți revoltați.

– Adică te exprimi cumva, dar, în același timp, ești mai la adăpost în spatele vorbelor altora decât asumându-ți propriile vorbe?

I.C.: – Până la urmă, poate ei au zis-o mai bine ca tine. Și da, arta îți conferă un anumit adăpost. Dar e și un defect profesional, oarecum, de asumare în acest fel, prin personaj sau prin scenariu. Alexandru Dabija, care este un fan al proiectului ”Texte bune în locuri nebune” și care a susținut de la început ideea, mi-a spus o treabă: ”Vei ajunge la un moment dat să vorbești despre tine și vei vedea atunci dacă oamenii acceptă și ascultă.”

– Nu e ușor să creezi scenarii în jurul unor fapte istorice. Ba, din contră, e destul de delicat. Lucrezi cu ”adevăruri”, cu fapte obiective pe care le transpui subiectiv în ceva. Tu cum reușești să creezi o poveste dintr-un puzzle de mai multe fapte sau informații pe care le ai?

I.C.: – Pentru mine sunt niște provocări. Oricum sunt pasionat de Sherlock Holmes, îmi plac mult ”săpăturile” și am luat proiectele astea ca pe niște ”munci detectiviste”, ca să le spun așa. Îmi place să descopăr ce e în jurul unei informații. Pentru că nu fac astfel de show-uri numai dintr-o datorie de a vorbi despre aceste momente, ci și dintr-o plăcere. Plăcerea de a alege și de a potrivi piesele. Și exact la fel a fost și cu spectacolul despre Călin Nemeș, ”Oaia neagră de la Cluj”.

– Cât știai despre el înainte să ți se pună ”în brațe” problema de către MNIT?

I.C.: – Nu știam mare lucru despre el. Decât că a fost un revoluționar de la `89, student la actorie, care s-a sinucis. Era mai mult o legendă, așa cum știi despre toți cei care au avut destine mai ciudate prin breasla asta. Dar săpând, au început să apară fel de fel de lucruri. Când am auzit eu prima dată de Nemeș, mi-am adus aminte de Chubby Zaharia (Dorin -Liviu Zaharia). El era un tip care a făcut muzica pentru filmele ”Crucea de piatră” și ”Drumul aurului”. Ce făcea el… prelucra folclor. Era un tip pletos, care umbla în cămeșoi alb, mergea prin localuri, se urca pe mese, experimenta mereu. Cumva, avea aceeași boemie ca Nemeș. Sau, cel puțin, așa îl vedeam eu. Așa mi-l închipuiam eu pe Nemeș. Și Nemeș era neglijent, era sărac.Chiar și în felul de a se îmbrăca era de o neglijență studiată. Ăștia sunt oameni care se trezesc singuri dintr-o gaură și se autoeducă să iasă de acolo.

– Cum redai în scenariu acel echilibru dintre faptele istorice și artă?

I.C.: – Da, păi… Există, într-adevăr, scene pentru care nu ai text și care trebuie inventate la nivel de dialog. De exemplu, în ”Oaia neagră de la Cluj”, este scena aia cu telefoanele de la Securitate. Ea este, într-adevăr, amintită undeva prin materialele studiate, dar nu există text. A trebuit creată. E un risc să îți asumi tu acel text, dar e un risc plăcut. Unii vor fi de acord cu varianta, alții nu, dar, până la urmă, eu fac spectacolul și îmi asum asta.

– Figura lui Călin Nemeș este, oricum, controversată. E foarte sensibilă construcția acestui personaj, pentru a păstra și realitatea, dar, totuși, să nu-i afectezi memoria.

I.C.: – Da, e un personaj controversat, dar, în principiu, în jurul lui sunt două mari debate-uri: 1. dacă a făcut bine sau nu că a ieșit în stradă, aici discutându-se dacă e un gest de eroism sau un gest făcut la beție; 2. interpretarea sinuciderii, și anume dacă a venit ca un efect al dezamăgirii legate de starea lucrurilor de după Revoluție sau dacă a fost o alegere de natură romantică. Dar e clar că adevărul este întotdeauna undeva, la mijloc.

– Mi-ai spus în decembrie că te-ai gândit să scrii un poem în versuri, așa cum îți închipui că l-ar fi scris el. De ce ți-a venit asta și de ce nu l-ai mai scris?

I.C.: – Din tot ce aflasem despre el, e clar că era un tip cucerit de poezie, care cucerea până și femeile cu poezie. Mă rog, încerca, dar prietenii spun că nu-i prea reușea. Dar de-asta am ales ca tot ce zice să fie într-o formă poetică. Să fie în versuri. Așa că m-am întrebat: dacă ar trăi acum, cum ar scrie, cum și-ar răspunde în felul lui poematic despre ce e acum? Dar nu l-am mai scris până la urmă. După ce am găsit finalul piesei, nu mi s-a părut că mai merge poemul.

– Ți-l închipui pe Nemeș în vremurile de azi?

I.C.: – Mi-l închipui. Îl văd uneori fie ratat, neadaptat, într-un colț, într-o crâșmă. Fie, dacă ar fi avut cine să aibă grijă de el, mi-l imaginez jucând. Există persoane care nu reușesc dacă nu sunt îngrijite de altele. El cred că era așa.

– Spune-mi ceva despre el ce ai aflat și care te-a surprins. Ceva ce nu spune istoria.

I.C.: – Mi-a rămas în minte o imagine puternică. Mergea în gară, lua cu ultimii bani o pâine și o dădea la porumbei. E o imagine romantică, a unui om care trăia de azi pe mâine, care nu proiecta în viitor. Iar pe mine mă atrag mult personajele rătăcitoare. Până la urmă, a fost un visător învins de sistem. Care, ulterior, cu toate onorurile și darurile, nu s-a putut adapta.

– De ce crezi că nu a știut cum să folosească toate aceste privilegii care au venit?

I.C.: Pentru că, de cele mai multe ori, în absența unui sistem concentraționar, protestul dispare. Puțini sunt cei ce creează cu burta plină.

Sâmbătă, 29 februarie, de la ora 18.00, la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, va avea loc a doua reprezentație a spectacolului ”Oaia neagră de la Cluj”, cu Ionuț Caras în rolul lui Călin Nemeș. E o experiență greu de pus în cuvinte, greu de dus atât de pe scenă, cât și din public. Dar o experiență necesară și transformatoare.

În perioada 13-14 decembrie 2019, are loc cea de-a 8-a ediție a LIMES FORVM, în Timișoara, la Casa Oamenilor de Știință. Poate că, dacă nu sunteți istorici sau dacă nu aveți tangență cu acest domeniu, nu știți exact ce este LIMES.

LIMES reprezintă granițele Imperiului Roman și a devenit între timp unul dintre marile proiecte istorice internaționale, la care conlucrează țările pe teritoriul cărora se regăsesc frontierele Imperiului Roman. Frontiera romană de pe teritoriul țării noastre este una dintre cele mai spectaculoase. În fiecare an, LIMES FORVM urmărește diseminarea rezultatelor cercetărilor realizate în cadrul Programului Național LIMES și stadiului întocmirii documentației pentru înscrierea în Patrimoniul Mondial UNESCO a siturilor de pe frontiera romană din România.

În acest context, am stat de vorbă cu domnul Barry Gamble, expert UNESCO în Patrimoniu Mondial, venit în vizită la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, tocmai pentru a colabora la întocmirea dosarului pentru înscrierea în Patrimoniul Mondial UNESCO a siturilor de pe frontiera romană.

Barry Gamble are o experiență de peste 25 de ani în domeniu și a mai colaborat cu autoritățile din România și pe alte dosare: ansamblul Brâncuși de la Târgu-Jiu și Roșia Montană.

– Ce importanță are LIMES în contextul Patrimoniului Mondial?

B.G.: – LIMES este unul dintre proiectele cu adevărat internaționale, care implică foarte multe țări. E, într-adevăr, ”world heritage”.

– Cum se stabilește valoarea unui monument sau a unei zone ca fiind eligibilă pentru ”Patrimoniu Mondial” UNESCO?

B.G.: – Se aplică pur și simplu o judecată academică, pe baza a World Heritage Convention, adoptată în 1972. Conform acesteia, există șase criterii mari de evaluare a dosarelor. Asta nu înseamnă că un dosar trebuie să le îndeplinească pe toate pentru a fi clasat ca făcând parte din Patrimoniul Mondial UNESCO, dar trebuie să obțină un scor decent.

– Câte astfel de zone din România au intrat în Patrimoniul Mondial UNESCO?

B.G.: – 8. Și două dosare în așteptare.

– Care sunt acelea?

– Dosarul Brâncuși și dosarul Roșia Montană.

– De ce este atât de importantă Roșia Montană în context mondial?

B.G.: – Pentru că aici se află un enorm potențial. Roșia Montană deține cea mai importantă mină romană de aur din lume, situată într-o zonă în care turismul se poate dezvolta extrem de favorabil.

– Ce părere aveți despre restaurarea zonelor sau a monumentelor care intră în Patrimoniul Mondial? Există unii specialiști care susțin restaurarea completă, alții care susțin protejarea zonei și intervenția minimă. Dumneavoastră ce poziție aveți?

B.G.: – În primul rând, orice restaurare trebuie să treacă două teste importante: 1. cel al integrității și 2. cel al autenticității. Eu nu sunt adeptul replicilor. Replicile nu înseamnă restaurare. Ele sunt falsuri, oricum am privi lucrurile. Și sunt bune în alte contexte, poate educative. Există anumite ghidaje și reguli după care trebuie făcută restaurarea. Mai ales că sunt unele reconstrucții care distrug complet autenticitatea. De exemplu, dacă se intervine prea mult și se reconstruiește total un monument din Patrimoniul Mondial UNESCO, el ar putea fi descalificat.

– S-a întâmplat așa ceva?

B.G.: – Desigur.

– Un monument sau o zonă care a intrat în Patrimoniul Mondial UNESCO ar putea, deci, să-și piardă statutul?

B.G.: – Dacă regulile de protejare nu sunt aplicate cum trebuie, da.

– Au fost cazuri?

B.G.: – Deși pare greu de crezut, a fost cazul Germaniei, de pildă. Cu zona Dresden din bazinul Elbei. Au construit în acea zonă culturală un pod asupra căruia au fost atenționați că nu favorizează zona din punctul de vedere al valorii de patrimoniu și totuși l-au construit. Au pierdut.

– Ce înțelegeți prin restaurare sau reconstrucție în ceea ce privește proiectul LIMES?

B.G.: – Cu siguranță nu refacerea completă a acelor turnuri de pe graniță, cum am mai văzut în alte țări. Orice reconstrucție trebuie să fie minimală și, mai ales, reversibilă. Să poată fi luată de pe zidul roman, fără a-l deteriora.

– Ce particularități are LIMES-ul în România?

B.G.: – Este fenomenal. Una dintre cele mai complexe și mai bine păstrate frontiere romane. În România, se pot observa încă structuri ”în picioare”, impresionante, în timp ce, în multe alte țări, vorbim despre LIMES doar din punct de vedere arheologic. Scara și lungimea structurilor e incomparabilă. În plus, e cea mai lungă bucată de LIMES. Are peste 1000 de km.

– Poate fi înscrisă în Patrimoniul Mondial UNESCO doar o bucată din LIMES sau ar trebui înscris ca întreg?

B.G.: – Nu are cum să fie înscris ca întreg, nu peste tot e la fel de spectaculos, dar cel de pe teritoriul României chiar are șanse.

– Ce beneficii decurg din înscrierea acestei zone în Patrimoniul Mondial?

B.G.: – În primul rând, cel mai important beneficiu este chiar salvarea zonei. Pentru că autoritățile responsabile de protejarea ei vor trebui să respecte niște reguli. Deci, în primul rând, CONSERVAREA. În al doilea rând, vorbim despre o explozie a economiei locale. Orice monument sau zonă care intră în Patrimoniul Mondial UNESCO atrage vizitatori. Acești vizitatori generează turism și consum. Economia crește. LIMES-ul din România reprezintă o zonă cu potențial enorm, care poate încuraja economia unei regiuni destul de extinse.

La Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei se pregătește pentru anul 2020 o expoziție legată de proiectul LIMES. Lucrările au fost deja demarate, așa că vă invităm să urmăriți lansarea.

Am stat pe banca din curtea Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei, la o poveste, cu Malvinka Urák, despre ea și despre expoziția ”I want to believe”, construită în jurul tăblițelor secrete de la Tărtăria, proiect la care a muncit alături de Monica Bodea. Expoziția mai poate fi vizitată la muzeu doar până pe 6 octombrie.

Malvinka este muzeograf la Muzeul National de Istorie a Transilvaniei, fiind specialist în preistorie, mai exact în Epoca Fierului.

– Malvinka, pentru publicul larg, putem explica în două cuvinte ce înseamnă ”preistorie”?

M.U.: – Preistoria se sfârșește în acel moment în care încep să apară izvoarele scrise (relatările, istoriile scrise de autorii antici). În funcție de materialul predominant folosit de oameni, preistoria se împarte în trei epoci: a pietrei, a bronzului și a fierului. S-a desfășurat cu mii de ani înainte de Hristos.

– Care sunt cele mai vechi dovezi istorice ale existenței omului, găsite pe teritoriul României?

M.U.: – Datează de acum aproximativ 30.000 de ani î. Hr, sunt niște dovezi din Paleolitic și se referă la descoperiri făcute în peșteră.

– Tu cum ai ajuns specialist în Epoca Fierului? Din toate perioadele existenței omului, ce te-a făcut să te axezi pe această perioadă?

M.U.: – A fost o decizie rațională. M-am axat mai mult pe a doua parte a acestei epoci, deoarece îmi doresc să reconstitui stilul de viață al oamenilor de atunci. Însă nu prin cercetarea mormintelor și a celor găsite acolo, ci prin cercetarea așezărilor, a habitatului.

– Care este zona de cercetare pe care ai ales-o în mod special?

M.U.: – Banatul. S-au făcut noi descoperiri din cauza lucrărilor la infrastructura de transport. La autostradă. Și acum cercetăm acolo, deoarece s-au descoperit cel puțin trei așezări.

– Cum faci reconstituirea habitatului acestor oameni? Pe ce te bazezi?

M.U.: – Poate să pară ciudat, dar reconstituirea se face din puzzle-ul de gunoi care a rămas în urma lor. Și cel mai interesant este acel sit arheologic în care ”gunoiul” descoperit este cel mai variat.

– Chiar am văzut un reportaj despre niște oameni care munceau la o rampă de gunoi și care trebuiau să sorteze gunoaiele pentru reciclare. Spuneau că poți să îți dai seama cel mai bine despre cum trăiește o familie sau o comunitate prin analiza gunoiului produs. Dar pentru asta e nevoie, în primul rând, de existența gropii de gunoi a unei comunități. Existau pe vremea aceea gropi de gunoi? Cum îți dai seama că e vorba de gunoi și nu de alte obiecte?

M.U.: – Din Epoca Bronzului chiar putem vorbi despre anumite zone care sunt utilizate special pentru asta. Și îți dai seama că este ”gunoi” pentru că este ceea ce a fost lăsat în urmă, ceea ce nu a mai fost transportat în cazul unei mutări, de exemplu. Cele mai prețioase lucruri au fost fie luate cu ei, fie ascunse.

-Care este certitudinea în ceea ce privește reconstituirea unor epoci atât de îndepărtate?

M.U.: – Certitudinea este destul de mică, dar arheologia și conectarea informațiilor găsite cu cele existente și în alte țări, și care se referă la aceeași perioadă, conduc la o anumită uniformizare a informației.

– Pornim de aici. De la certitudinea mică. Probabil acesta este motivul misterului din jurul tăblițelor de la Tărtăria. Acest mister este sugerat deja din titlul expoziției – ”I want to believe”. Ce e cu aceste tăblițe? De ce acest titlu?

M.U.: – Titlul expoziției pornește de la natura controversată a faimoaselor tăblițe de la Tărtăria. Fiind formulate în decursul ultimilor cinci decenii multe păreri sceptice sau din contră, exaltate, expoziția dorește să prezinte nu doar piesele, dar și povestea care se ascunde în spatele acestor descoperiri. Tăblițele pot fi văzute într-un context mai larg, fiind expuse și alte exemplare neolitice, cum ar fi tăblițele descoperite la Turdaș încă în secolul al XIX-lea, discuri de lut descoperite în săpături din Cluj-Napoca, dar și o a patra tăbliță de la Tărtăria, Tăblița Secretă, descoperită în decursul ultimilor ani.

– Tu vrei să crezi și să-i faci și pe alții să creadă misterul din spatele lor?

M.U.: – Nu. Eu am o poziție sceptică. Eu, mai degrabă, vreau să cred orice stă în picioare, nu neapărat una dintre ipotezele vehiculate. Vreau să găsesc orice element ar putea să încline balanța înspre adevărat sau fals. Vizitatorii au și ei posibilitatea să observe și să compare reprezentările tăblițelor și să își formeze propria părere despre aceste descoperiri, având la dispoziție panouri cu informații care prezintă pas cu pas izbucnirea și escaladarea unei dispute științifice, care a avut efect asupra percepției noastre despre piese.

– Ai găsit elementul care să te facă să crezi într-o ipoteză anume?

M.U.: – Nu. Încă lucrez la asta. Dar, totuși, citind argumentele mai multor specialiști, înclin să cred că a fost o greșeală făcută pe șantierul arheologic din 1961, când nu s-a documentat în mod satisfăcător situația și au fost anumite greșeli de interpretare.

– La ce te referi?

M.U.: – Păi, uite, de exemplu la faptul că nu știi exact în ce epocă să le încadrezi. Stratigrafia solului e ca un tort Doboș pentru arheolog. Stratul cel mai de jos este stratul cel mai vechi, iar stratul care este cel mai aproape de nivelul de călcare este cel mai nou. Dar aceste straturi nu se separă foarte clar. De aceea, groapa despre care se presupune că a conținut este greu de încadrat undeva. Se presupune că tăblițele de la Tărtăria au făcut parte din cultura Vinča-Turdaș, 5000 – 3000 î. Hr. Pentru că, în această groapă unde au fost descoperite, mai erau ceva figurine care au contribuit la punerea în legătură cu această cultură. Este o cultură importantă din Neoliticul Mijlociu, care s-a extins pe teritoriul actual al unor țări ca România, Bulgaria, Serbia. Această situație ar susține ipoteza că ele aparțin celei mai vechi scrieri – Scrierea Dunăreană, scrierea comună a culturii Vinča-Turdaș. Problema este că groapa putea proveni dintr-un start mai tânăr, ceea ce ar fi o explicație mai logică, fiindcă pictogramele nu sunt unicate, ele se regăsesc pe sigilii și tăblițe de lut din Mesopotamia, în cultura Djemdet Nasr, 2900 – 2700 î. Hr. Adică mult mai târziu. Această a doua ipoteză susține că ele ar avea un sens economic.

– Și nu există niciun procedeu prin care să se poată data corespunzător aceste piese?

M.U.: – Nu se pot aplica procedeele clasice de datare cu C14 deoarece, atunci când au fost găsite, pentru a fi curățate, ele au fost supuse unor substanțe care acum fac imposibilă datarea.

– Deci, de aici rămâne la latitudinea vizitatorului dacă alege sau nu să creadă într-o ipoteză sau alta. Din imposibilitatea verificării ei la nivel științific.

– Exact. De aici mi-a venit și titlul, ”I want to believe”, care este o expresie ce apărea pe afișul filmului ”Dosarele X”. Mi s-a părut că se potrivește. Iar OZN-ul din zare avea parcă forma unei tăblițe de acest gen. :))

Dacă vreți să vă faceți propria părere în legătură cu ceea ce reprezintă aceste tăblițe care au fascinat atâția istorici, vizitați expoziția până pe data de 6 octombrie. Momentan, în cadrul expoziției, puteți vedea și intervenția artistică a Danei Fabini pe acest subiect.